:-:

Deschisesem ochii precum un nou-nascut. Pleoapele mi se lasau greoi peste ochii incetosati de negrul acelei nopti. Inca mai zburam intr-un dans usor, ca un fulg. Mersesem spre oglinda sa imi verific chipul ravasit. Trasaturile erau aceleasi dar persoana nu o puteam recunoaste. Liniile se accentuasera in ultimul an iar ochii deveneau din ce in ce mai negri desi eram foarte statornica in credinta mea ca la lumina chipul, acoperit ici si colo de cateva suvite nisipii, imi era scaldat intr-un verde-maroniu. Stiam ca se schimbasera multe dar inima ramasesera aceeasi impotriva miilor de lupte si tratate de pace. Era acelasi soare ca si cel cu un an in urma, aceeasi nori si aceeasi caldura doboratoare.

Ma asezasem la biroul vechi de stejar privind cum lalele incepeau usor-usor sa isi deschida coroana rosie, iar constrastul cu albul florilor de visin era ametitor, ir

eal de ametitor. Imi gasisem calimara intr-un sertar prafuit, iar stiloul astepta cuminte in palma dreapta a asterne primele cuvinte din ultimele 4 luni ale acestui an. Nu mai dorisem sa scriu. Nu mai simteam nevoia sau poate imi era doar teama. Imi era teama ca nu cumva sa readuc la viata niste sentimente.... Sentimente pe care am gasit de cuviinta ca sunt destul de matura sa le infrang. Motivele acestea nu sunt suficiente de a te opri din procesul de a crea. Asa ca am mazgalit, in sfarsit, pe o coala alba:

Ingerul negru.